Magic Cinema

Sătule de a fi proiectate în orașe aglomerate, filmele, animațiile și diferitele experimente vizuale care au fost create pentru a prețui natura s-au adunat pe pânza unui singur cinematograf:

”Magic Cinema”. Sprijinit cu capul în stele și lună, pulsând imagini care poartă în ele vânt, pământ, foc sau apa, a fost priponit acolo, colorând întunericul, pentru a completa soarele absent în cele câteva ore magice. Stând împreună în acel loc îmbibat în liniste ca într-o ceață exaltată, vom calatori departe în timp și spațiu, de-a lungul mai multor culturi si civilizații, în cele mai adanci cotloane ale minții umane, printre cele mai intense și mai neașteptate experiențe imaginate sau documentate vreodată.

Culorile mirosurilor de ceai se vor combina cu cele ale răsăritului și vor face ca atmosfera ceainăriei

CeAi în Cap?

”Ceai în Cap?” să acapareze locul odată cu venirea zilei. Muzica și dialogurile cinematografului vor fi înlocuite cu eșarfe de culori aromate și de meduze electronice ce plutesc într-un ceainic plin cu masala.

Festivalul Rebirth: Water va avea loc între 28 aprilie și 1 mai 2011. Mai multe detalii găsiți la http://rebirth-water.com/

Aceste două proiecte, ”Magic Cinema” și ”CeAi în Cap?” fac parte dintr-un lung șir de pregătiri ce au ca scop realizarea proiectului de film documentar de-a lungul călătoriei spre Shangri-La.

Hangmade music

15:00
Dj:
RastahFairy

20:30
Proiectia scurtmetrajului “Un anume Victor”
Regia: Ciprian Baciu
Cu: Tudor Aaron Istodor
Povestitor: Vlad Craioveanu

21:00 Hangmade music
Live acts:

Logical Elements [Mind Tweakers Records| Is]
http://www.myspace.com/logicalelements

Unit – Claudiu Lazarciuc – live hang act
http://claudiulazarciuc.blogspot.com/

Informatii despre targ
http://www.facebook.com/event.php?eid=175723002478329&ref=ts#!/event.php?eid=200286820006055

Despre hang

Hang este un instrument muzical inventat in Elvetia in 2001 de catre Felix Rhoner si Sabina Scharer. Numele se citeste/pronunta ca si cand ar fi citit in romana cu exceptia ca “g”-ul de la sfarsit este nazal si se pierde usor. “Hang” inseamna “mana” in dialectul folosit in Berna si este numit asa deoarece, zic ei, este foarte sensibil la actiunea mainii asupra lui. Instrumentul este un veritabil “handmade” si in prezent doar cei mentionati cunosc tainele fabricarii lui. Materialul este un aliaj de metal de o inalta sensibilitate acustica si necesita o tenacitate si experienta indelungata pentru a-l putea prelucra. As vrea sa mai mentionez ca cei care fac Hang-ul nu sunt de acord cu asocierea de cuvinte “Hang drum” care se mai foloseste pe internet, deoarece este un instrument melodic, destinat unei dimensiuni muzicale mai eterice si cumva mai … “elastice”, sa spunem.

Rebirth of the Sun

22:00- 23:00

Lansare scurtmetraj:

“Un anume Victor” – Regia: Ciprian Baciu

după o poveste de Hermann Hesse

Actori: Tudor Aaron Istodor, Eduard Haris
Povestitor: Vlad Craioveanu

Sinopsis

Victor (Tudor Aaron Istodor), un tănăr din Cluj, se mută în Bucureşti pentru a studia ştiinţele farmateutice. În timp ce vizitează căteva dintre obiectivele turistice ale oraşului, tânărul student are parte de o experienţă halucinantă ce-l face să perceapă lumea cu totul altfel decât o credea.

Psychedelic Party

23:00 – 07:00
Main Stage:

Latam [Thrancians| Buc]
Barbaleku [Antiscarp| Buc]
DiMiTrip [Spacesheep| Buc]
Alphaspiral [Naturalgoritm| Buc]
Nairam Naoi [Dreamtime| Bv]
Mr. Disko [Buc]

Chill Out Stage:

Logical Elements [Mind Tweakers Records| Is]
eleMental Sounds [Samsara Crew| Cj]
PLANUL [Amagama Arts| Buc]
Dr. Gonzo [SunMoon| Buc]
Option Zero [Buc]

+ live instruments

Deco:
>luvluv<

Camera Obscura

”Camera obscură” este un atelier ce urmărește să facă o introducere în lumea fotografiei alb-negru și în laboratorul de developat. Acesta este ultima etapă din procesul realizării unei fotografii, fiind aproape la fel de importantă ca și cele precedente.

Vom merge și mai departe în universul fotografiei până vom găsi acele genuri și curente care își bazează întregul concept și proces de creație pe această ultimă etapă, devenind astfel cea mai importantă. Pentru a intra și mai mult în acest proces și pentru a face lucrurile mai puțin abstracte, am creat un concept în jurul acestui atelier care merge până acolo unde va transforma întrega cameră a acestuia într-o cameră obscură, practic într-un aparat de fotografiat enorm, iar participații se vor afla în interiorul lui și vor putea vedea principiul camerei obscure pe viu și la proporții foarte mari. Astfel pe un perete al camerei se va proiecta în mod natural imaginea răsturnată din fața ferestrelor. Apoi vom fotografia această ”instalație” urmând ca filmul să fie developat în interiorul aceleiași camere și să fie mărit în final pe hârtie fotografică.

Acest amestec frumos și ciudat dintre interior și exterior poate fi realizat și în laboratorul de developat prin expuneri multiple și prin suprapunerea acestor două imagini. Vom încerca acest lucru pentru a face ca diferențele dintre realitate și fotografie să dispară, să se întrepătrundă și să dea naștere unor noi imagini.

Workshopul se va ține pe 12 martie, de la ora 11 :00 la 21:00, la ceainăria ”CeAi în Cap?” de pe str. Vasile Lascăr, nr. 36,  București.

Participare: 30 lei.

Înscrierile se fac prin mail până la data de 10 martie.

Contact:

Ciprian Baciu – 0726152514

cipcipcipcipcip@gmail.com

http://reflectart.org/

CeAi în Cap?

http://reflectart.org/

str. Vasile Lascăr Nr. 36

Detalii și înscrieri pe   http://reflectart.org/

http://reflectart.org/

A doua zi ne-am întors cu barca la Oludeniz, de unde am continuat cu autostopul până în Aydn. Am ajuns aici noaptea, după un drum plin de emoții și apoi am alergat după ultimul autobuz care mergea spre Izmir. Toate persoanele pe care le-am întrebat despre cum este privit autostopul în Turcia ne-au recomandat să nu facem acest lucru noaptea. Și întradevăr, imediat după ce se lăsa întunericul, frecvența mașinilor care opreau să ne întrebe unde mergem scădea drastic. Așa că a trebuit să așteptăm vreo trei sau patru ore, undeva lângă Marmaris, până a oprit cineva care ne-a dus direct la Aydn. Era un om foarte amabil, cu un camion mai mic, care s-a chinut vreo douăzeci de minute să desfacă prelata din spate și să mute acolo toți pomișorii pe care îi avea înghesuiți pe scaunele din dreapta șoferului.

În Izmir ne aștepta un tip de pe Couchsurfing, cu care vorbisem să ne găzduiască în următoarele două, trei zile. Ne-am întâlnit cu el în Piața Bornova și ne-a cazat la cel mai bun prieten al lui pentru că el nu-și plătise lumina și îi era rușine să mergem acolo și să stăm pe întuneric sau la lumina lumânării. Am încercat să-i explicăm că nu este nici o problemă pentru noi, că noi venim dintr-un sat unde am stat o săptămână fără electricitate, însă nu a cedat. Și prietenul lui era înscris pe Couchsurfing, așa că era obișnuit cu astfel de vizite. Am fost primiți cu căldură, ne-a fost oferită o cameră, am stat puțin de vorbă, după care am năvălit în baie și apoi m-am trântit în pat unde am leșinat. Două secunde mai târziu era dimineață și o tipă foarte simpatică, pe care nu o văzusem până atunci, trăgea de noi să ne trezim pentru că altfel vom pierde toată distracția. Brusc casa se umpluse, era ziua gazdei și a încă unei prietene de-a lui și pe lângă câțiva prieteni apropiați, invitase și alți doi tipi, unul din Austria, celălalt din Cehia, pe care îi cunoscuse tot prin Couchsurfing cu un an în urmă. Acum ei reveniseră pentru ceva studii sau schimb de experiență la o universitate de acolo și erau cazați la o altă persoană de pe Couchsurfing. A fost o dimineață extraordinară, pe care am trăit-o din plin și în care am încercat să creăm punți între noi, persoane provenind din culturi destul de diferite. Era altfel față de atmosfera cu care fuseserăm obișnuiți în acel sat. Deși diversitatea era prezentă și aici, normalitatea domina parcă, o situație care este binevenită din când în când, mai ales după ce ai trăit prea mult printre ciudați. După amiaza am petrecut-o colindând prin centrul Izmirului și încercând să gustăm din ce avea orașul mai bun de oferit. Căutam poate ceva specific, ceva care să ne atragă atenția și care să trezească în noi ceva demult ascuns. Nu știu dacă am reușit acest lucru, poate e prea devreme ca să-mi dau seama, însă știu că am profitat cât de mult am putut de timpul petrecut acolo. A doua zi dimineața am plecat la Selciuc și de acolo am urcat până la Sirince, un sat grecesc cocoțat pe vârful unor dealuri destul de abrupte, unde acum stau turci, pentru că cele două state au făcut la un moment dat schimb. Satul este renumit pentru vinurile sale făcute din portocale, pentru arhitectura caselor, în stil grecesc și pentru peisajul extrem de frumos. Am hoinărit pe acolo vreo două ore fără vreun scop sau vreo țintă precisă. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost chipul unei bătrânici care vindea haine și care a reușit să trezească în mintea mea imagini trecute, fără vreo legătură aparentă. Următorul loc pe care l-am vizitat a fost ruinele orașului Efes, aflate foarte aproape de Selciuc. Ne-a dus un tip care nu mergea la Efes și care a oprit la bifurcație, a dat radioul mai tare și am așteptat vreo câteva minute ca să asculte cursa de cai la care el pariase. Dezamăgit că nu a câștigat s-a hotărât să viziteze și el Efesul pentru că nu mai fusese niciodată. Ajuns în fața ghișeului s-a răzgândit pentru că prețul biletului era prea mare. Am colindat singur acele străzi pavate cu piatră, pe o vreme mohorâtă și ploioasă și cu foarte puțini oameni prin preajmă. Am urcat scările amfiteatrului și m-am oprit undeva sus pentru a avea o privire de ansamblu. Pentru o clipă am auzit parcă vuietul mulțimii și imagini foarte colorate și animate mi-au umplut mintea. O lume demult apusă încerca parcă să învie sub ochiii mei, iar efectul era unul dezastruos. Timpul nu a cruțat nimic, nici exponentul uneia dintre cele mai strălucitoare civilizații ale omenirii. Am mers mai departe și am admirat faimoasa bibliotecă, a treia ca mărime din antichitate. Primul lucru pe care trebuia să-l faci când ajungeai în acest port era să duci un dar bibliotecii. Acum totul împrejur este mort, o statuie poate prinde viață atunci când tu nu ești atent, în rest buruienile năpădesc aceste pietre moarte, atât de bine șlefuite de mânile unor artiști-meșteșugari și ei morți demult, în această luptă eternă a omului cu natura. Este un loc magic, bun de meditație atunci când este pustiu și vrei să te convingi de viziunea romantică a omului în raport cu universul. Iarna este perioada cea mai potrivită pentru a vizita astfel de locuri, restul anului fiind înțesat de turiști, care reușesc să distrugă tot farmecul acelor ruine.

Ne-am întors în Izmir pe o ploaie torențială cu un tip destul de bătrân și de nebun care s-a întors pe contrasens ca să ne ia.  Apoi a oprit la un local într-o parcare pe autostradă ca să ne facă cinste. Comunicarea între noi era destul de greoaie pentru că el nu știa engleză și ne înțelegeam într-un fel de limbaj internațional combinat din semne, gesturi și cuvinte alese din limbile cele mai folosite în Europa. În restaurant a început să vorbească în germană și să se distreze pe seama chelnerilor al căror simț al umorului tindea la zero. Într-un final a venit patronul care și-a dat seama că tipul este turc și s-au cufundat într-o discuție pe teme filozofico-religioase, patronul fiind șiit, celălalt un fel de sunit cu ochii larg deschiși, un fel de „hippiot undercover”, care vorbea de pace, de egalitatea tuturor oamenilor indiferent de naționalitate, religie sau rasă, de iubire a aproapelui, făcând semne largi cu mâna către noi. Între cei doi se putea vedea un respect profund, deși între ei se ducea o discuție în contradictoriu, care la nivel macro a provocat războaie, crime și a dezbinat popoare timp de secole. La final s-au înbrățișat, un moment emoționant, care ar putea fi luat drept simbol al unui lent început de reconciliere între părțile din lumea musulmană. În Izmir efectul berii „strong” a început să-și facă efectul asupra prietenului meu, care consumase o cantitate însemnată crezând că e bere fără alcool. A ajuns la această idee strălucită după ce l-a văzut pe bătrân că bea aceeași bere și s-a gândit că un om la o vârstă destul de înaintată, responsabil, musulman, n-ar consuma niciodată alcool la volan. În realitate el a condus beat până în Izmir, iar prietenul meu a început s-a vomite pe stradă imediat cum am sosit în Bornova. Ajunși la locul unde eram cazați, am schimbat câteva vorbe cu gazda noastră, iar pe el l-am expediat direct în cameră, ca nu cumva vaporii de alcool pe care îi emana să ajungă la nările gazdei sau să înceapă să se împleticească prin casă.

A doua zi am luat microbuzul până la marginea orașului și de acolo am început să facem autostopul. Spre dimineață am ajuns la granița cu Bulgaria, după ce un tip cu TIR-ul care mergea direct la București ne-a luat în mijlocul nopții, chiar când ne pregăteam de culcare, dintr-o zonă pustie, undeva până în Canakkale cu vreo 70 de km. Din nefericire pentru noi nu puteam trece granița și nici nu puteam călătorii cu el pe teritoriul Bulgariei, pentru că nu eram trecuți în foaia lui de parcurs. Am trecut granița pe jos, fapt care ne-a amuzat foarte tare, atât pe noi, cât și pe vameși. Vreo oră am stat pe marginea drumului, într-un frig teribil, timp în care a trebuit să facem față cererilor insistente ale unui tip care voia să ne ducă la gară contra sumei de 20 de leva, deși el mergea în aceeași direcție pentru că îi era somn și voia să se ducă acasă. Am încercat să-i explic că noi cu suma asta am parcurs o mie de kilometrii și că în nici un caz nu i-am cheltui pe o distanță de 15 km. A preferat să plece singur și să ne lase acolo, refuzând să negocieze la un preț mai mic. Era destul de horror să întâlnești astfel de oameni, pe care numai în România îi mai poți găsii. Ne-am adăpostit apoi într-un local, unde am zăbovit într-o stare combinată între cea de veghe și cea de somn, până la răsăritul soarelui. Cum am ieșit din local o mașină a oprit să ne ia și ne-a lăsat în orașul unde se afla prima gară. Peisajul era deprimant, comunist, noi eram frânți de oboseală, așa că am luat primul tren spre Russe. Aceeași atmosferă deprimantă te urmărește pe tot cuprinsul Bulgariei. Începeam parcă să revenim la realitate dintr-un vis frumos. Am ajuns noaptea în Russe, am așteptat câteva ore trenul spre București, am trecut iar granița cu nașul, cu emoții și dimineața ne aflam în minunata noastră capitală. A durat totuși o perioadă să ne revenim, pentru că la început totul părea atât de ciudat, de ireal.

Am rămas o săptămână în acel sat la poalele munților. A fost o săptămână aparent liniștită, însă plină de energii ciudate, toate având rădăcini mai vechi și toate având ca punct culminant seara în care am ajuns. După vreo două zile lipsite de evenimente neobișnuite sau care să ne capteze atenția, timp în care ne-am ocupat cu strângerea lemnelor din pădurile învecinate, discuțiile din cercurile în care luam masa sau contemplarea naturii, a urmat o seară plină de trăiri intense și delire. Noi din păcate am fost spectatori și nu parte a ei, cum ne-am fi dorit. Imagini foarte colorate venite tocmai din Trinidad ne-au condimentat seara sau poate singurul condiment a fost nucșoara. Cine știe? Poate vom afla la un moment dat sau poate ne vom pierde în căutări. Atmosfera în acea cameră era foarte plăcută, ceaiuri, tot felul de arome pluteau în aer, desenele pline de mesaje de pe pereți puteau prinde oricând viață, sunete emanate de un tanbur, perne moi, suc de portocale, fructe uscate. Eram înconjurați. Barierele ligvistice au dispărut treptat, iar comunicarea în acea încăpere a devenit mult mai ușoară. Însă uneori unii se simt copleșiți și cred că nu mai au scăpare. Încep să nu-și mai simtă picioarele și asta îi face să se panicheze și mai tare. Astfel apar tot felul de vibrații intense și de tulburări de atmosferă, care pe moment tind să acapareze totul. Dar treptat lucrurile încep să se armonizeze și apoi apreciezi aceste suișuri și coborâșuri. Eram fericiți că reușisem să trecem de acest obstacol, asta după ce toți ne concentrasem toată energia ca să o vindecăm pe prietena noastră. Am rămas așa suspendați undeva între Trinidad și micul nostru sat din Turcia o perioadă de timp nedefinită, până când am căzut într-un somn negru, însă nu acolo ci în casa învecinată, unde noi fuseserăm găzduiți.

A doua zi totul era liniștit și s-au făcut puține referiri la seara precedentă. Am cântat împreună cu un prieten, el la tanbur, eu la armonică, tot felul de cântece tradiționale turcești, indiene, iraniene. Era soare, cald, ne simțeam în siguranță și ne bucura ideea că eram departe de frigul și de iarna de acasă. Eram o mână de tineri, adunați din toate colțurile Europei, plini de speranțe, toți căutând ceva sau încercând să dăm o formă energiei noastre. Părea că timpul s-a oprit sau se mișca foarte încet și că noi luasem o pauză și părăsisem scena vieții pentru o vreme. Sau poate că nu, poate așa era piesa pe care trebuia să o jucăm și poate acele clipe se vor dovedi a fi foarte importante în această cursă lungă.

Restul zilelor petrecute în acest sat s-au scurs greu, printre sunete de tanbur și basme finlandeze seara la un ceai. Într-una din zile am fost chemați pentru a da o mână de ajutor la nașterea unui vițel, eveniment încheiat cu succes care mi-a rămas bine întipărit în memorie. A fost prima oară când am asistat la nașterea unei ființe. În ultima seară imaginile cu Trinidad au revenit în mintea noastră și ne-am amuzat foarte tare în timp ce le descriam și povesteam despre ele. Stăteam în jurul focului, relaxați, veseli, ascultând și cântând un cântec finlandez din care am reținut doar: „Trinidad on paratisi”. Trinidad este paradisul! Ciudat că o trupă din Finlanda a avut acelați film ca și noi. Trebuie să fie ceva la mijloc de care nu mi-am dat încă seama.

În dimineața ce a urmat ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun. Cu gazda noastră nu am putut vorbi pentru că era o zi de tăcere pentru el. Am pornit cu autostopul către Fethiye și apoi către Oludeniz. Aici am încercat să găsim o barcă care să ne ducă la Butterfly Valley.

La prima vedere părea destul de greu pentru că era iarnă, nu erau turiști și nu puteai zări nici o barcă. Însă după ce am întrebat în stânga și în dreapta am găsit pe cineva dispus să ne ducă. Când totul era gata, vremea s-a schimbat brusc, nori negri au început să se strângă deasupra noastră, vântul a început să sufle puternic, iar marea nu mai părea așa de prietenoasă. Tipul a spus că el nu se încumetă să iasă în larg pentru că are o barcă mică, așa că a trebuit să amânăm plecarea pentru a doua zi dimineața. Am găsit un loc unde ne-am pus cortul, fix în fața unui camping, unde eram camuflați de niște tufișuri și nu puteam fi zăriți din drum. A urmat o plimbare pe plajă. Ne așteptam ca din moment în moment să înceapă furtuna, însă până la urmă ne-am pregătit degeaba. Am asistat la spectacolul de pe cer care s-a încheiat apoteotic cu un apus de soare și imediat după aceea am devenit nerăbdător să văd următorul spectacol al naturii, despre care auzisem atâtea: Butterfly Valley.

A doua zi dimineața am plecat cu barca dintr-o lagună, o zonă protejată, aflată foarte aproape de locul unde noi campasem. Am străbătut laguna, apoi am ieșit în mare. Marea era foarte liniștită, cerul era senin, iar apa era de un albastru adânc. Peisajul era perfect, plaja înconjurată de munți, alți munți mai mici care își scoseseră capul din apă formau niște insulițe nu foarte departe de țărm. După o scurtă perioadă am început să distingem intrarea în vale, străjuită de pereți verticali de stâncă ieșiți foarte mult în mare. Când am ajuns între cei doi pereți am rămas fără cuvinte. În fața noastră se afla o plajă. Un mic râuleț o străbătea și se vărsa în mare, în spate palmieri și tot felul de plante, iar dacă urmăreai râulețul puteai zări departe în vale, unde stâncile se apropiau la câțiva metri, o cascadă minunată. Părea locul perfect, cum era cel descris în filmul „The Beach”, poate chiar mai frumos decât în Trinidad. Însă nu era chiar așa, nu era nici pe departe un loc perfect, asta din cauza sistemului de acolo. Acel loc este proprietate privată și dacă vrei să rămâi peste noapte trebuie să plătești, indiferent dacă dormi în cort, în bungalow sau nu vrei să dormi deloc. Ei, în schimb, îți oferă două mese pe zi. Ca preț este rezonabil, iar mâncarea este excelentă, de departe cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în Turcia. Partea bună este că au un sistem de voluntariat unde ţi se dă ceva de făcut și în schimb primești mâncare și cazare gratuit. Însă cum era iarnă, nu erau turiști aproape deloc și nici prea multă treabă de făcut, așa că am fost nevoiți să plătim.

Imediat după ce ne-am aruncat lucrurile într-o cameră de bungalow cocoțat pe niște picioroange de lemn, am pornit vertiginos către cascadă. Poteca mergea șerpuită printre o rețea densă de arbuști, apoi traversa râulețul și continua pe partea stângă a văii printre copaci și stânci. Brusc începea să urce din ce în ce mai abrupt, iar valea se îngusta atât de mult, încât la un moment dat ne aflam între doi pereți verticali, foarte înalți, la o distanță de câțiva metri unul de altul. Pentru a ajunge la cascadă trebuia să treci de niște săritori, unde te puteai ajuta de niște frânghii, apoi începeai să escaladezi fix prin râu, iar în final ajungeai la cascadă ud din cap până în picioare. Dar în acel moment nu mai conta. Priveliștea, sunetul, întreaga atmosferă de acolo te copleșea și te acapara complet. Întreaga mea ființă vibra de plăcere și, deși eram atât de mic în fața acestei desfășurări de forțe ale naturii, mă simțeam în perfectă armonie cu ea. E unul din acele momente în care ești recunoscător că exiști și că poti fi capabil de astfel de trăiri intense și totale.

Întorși pe plajă am continuat cu momente de meditație, suspendați pe niște stânci deasupra apei, apoi am socializat cu turiștii și cu oamenii de acolo. Am admirat mica așezare umană împreună cu aranjamentele ei și am urmărit soarele cum dispărea dincolo de stânci, în timp ce ultima barcă părăsea plaja. Seara ne-am strâns toți în jurul unui foc pe plajă și ne-am lăsat gândurile să plutească pe acorduri de chitară și melodii turcești, în timp ce urmăream luna cum își croiește drum printr-o masă de nori negri, care se ridicau amenințător de undeva din spatele munților.

În ultimul articol am scris despre posibilitatea de a face acest proiect alături de acel grup de finlandezi, acum însă după ce m-am întors din Turcia și m-am întâlnit cu ei mi-am dat seama că ar trebui să aștept până vom reuși să facem acest lucru așa cum l-am plănuit. Și ei au avut un proiect și a trebuit să aștepte până toate lucrurile s-au pus cap la cap și până când a venit timpul potrivit. Ei vor urma un alt traseu, prin Georgia și Kazakstan și propriul plan, total diferit de al nostru. Oricum am avut parte de o experiență plăcută alături de ei, am cules informații prețioase și am primit îndrumarea și anumite răspunsuri de care aveam nevoie. Am primit din partea lor acea energie pozitivă, care mi-a dat un impuls puternic de a merge mai departe cu acest proiect și de a-l face așa cum trebuie. Când am plecat de acasă mă hotărâsem să plec pur și simplu, aveam acea dorință de a lăsa totul în urmă, acea nerăbdare. Voiam să plec, filmul trecuse pe planul doi și mă gândeam să fac ceva în grabă și total deplasat de la idee, doar pentru a nu renunța complet la proiect. Apoi lucrurile au început să se așeze în mintea mea și se pare că această călătorie și-a atins scopul. Probabil și călătoria pe care o plănuim de atâta vreme se va realiza și își va atinge scopul.

Drumul până în Turcia a durat foarte puțin, am ajuns mult mai repede decât am planificat și am reușit să-i surprindem și pe prietenii noștri de acolo. A fost un drum obositor, care a durat 48 de ore și a fost plin de emoție. Imediat după ce am intrat în Bulgaria am simțit că încep să trăiesc o călătorie de care îmi voi aduce aminte mult timp, iar acum începeam să o construiesc treptat. Am mers cu autostopul până în inima Bulgariei, iar când s-a făcut noapte am luat un tren din care am coborât în Edirne. Am trecut granița cu “nașul”, un fapt care ne-a amuzat foarte mult și am dormit în gara din Edirne, un loc prielnic și călduros. Dimineața cerul era înnorat și ploua mărunt. Am decis să mergem la autogară, să luăm un autobuz până la Keșan și de acolo să continuăm cu autostopul, în speranța că vom găsi o vreme mai bună. Direct din Edirne ar fi fost foarte complicat cu autostopul pentru că ar fi trebuit sa mergem 20 km pe autostradă spre Istanbul și apoi să facem drepta spre Keșan. Doar pentru că nu aveam altă soluție, am schimbat cu emoție niște bani la un tip destul de dubios, unde însă am pierdut foarte puțin față de cursul oficial, apoi am luat autobuzul și am ajuns în Keșan. Abia pe drum am realizat că intrasem în Turcia. Până atunci nu observasem nimic deosebit, poate doar atmosfera agitată din autogară, oameni plimbându-se cu tăvi cu ceai încolo și încoace, jandarmi, șoferi, vânzători, toți neliniștiți și vorbind tare. Am străbătut pământuri întinse și nepopulate și doar din când în când mai puteam zări câte un măgar sau câte o moschee într-un sat mic și izolat. În autogară în Keșan aceeași imagine dezordonată și gălăcioasă, oameni care încearcau să ne ademenească să cumpărăm mâncarea lor, să ne ducă nu știu unde sau să ne cazeze în cine știe ce loc.  Eram complet epuizați, pentru că dormisem puțin și ne era frig, moralul era la pământ pentru că mai aveam o distanță enormă de parcurs și banii nu ne ajungeau. După ce ne-am odihnit puțin și am mâncat câteva cornulețe, am mers la șosea, care era foarte aproape de noi, am întins mâna și în câteva secunde prima mașină care a trecut prin fața noastră, un TIR, a oprit și ne-a luat până în Izmir, oraș aflat la peste 450 de km. Era exact ce ne trebuia ca să ne scoată din starea aceea. Brusc ne-a revenit râmbetul pe față și deși nu cunoșteam limba turcă am reușit totuși să comunicăm cu șoferul, un om foarte săritor. În acele momente îmi părea foarte rău că nu cunosc limba lor, însă esențialul am reușit să-l transmitem prin gesturi, priviri. Oamenii pot comunica și la alte niveluri. Am traversat strâmtoarea Dardanele cu feribotul și am continuat prin Çanakkale, un oraș deosebit, am trecut cu părere de rău pe lângă Troia, însă cu speranța că ne vom întoarce, am traversat munți, am mers pe coasta Mării Egee și seara am ajuns la Izmir. Aici șoferul ne-a ajutat foarte mult, a intrat cu TIR-ul prin oraș, deși nu avea voie sa facă asta, și a căutat pentru noi autogara, ne-a dus cât mai aproape și apoi a vorbit cu un tip care ne-a arătat autobuzul potrivit. I-am mulțumit și, pentru că făcuse atâtea pentru noi și ca să văd cu reacționează oamenii în Turcia, am încercat să-i ofer niște bani. Binențeles că s-a simțit un pic ofensat și a refuzat categoric, ne-a urat drum bun, deși nu am înțeles ce a spus, am simțit că a zis asta și am plecat mai departe. Atunci mi s-a confirmat părerea cum că numai în România oamenii îți pretind bani când te iau de pe marginea drumului. Nici măcar în Bulgaria, cu care suntem deseori comparați, nu am întâlnit astfel de situații. Din Izmir am luat un autobuz până în Aydn, acolo ne-am petrecut noaptea în autogară, alături de oameni singuri cu tot felul de probleme, dimineața am luat un microbuz vreo 20 de km ca să ne scoată din oraș,  iar apoi am continuat drumul cu autostopul până într-un sat la sud de Fethiye unde ne așteptau niște prieteni, veniți din Finlanda și din Germania cu vreo lună înaintea noastră. Am trecut iarăși prin munți, am stat în ploaie pe marginea drumului, am încercat să mâncăm portocale din pomii de pe stradă însă erau prea acre, chipul unei bătrânici care mi-a vândut niște portocale mi-a umplut sufletul de bucurie, soarele și-a făcut apariția dintre nori și ne-a mai dat speranță, am văzut marea cu insulele ei, ne-a fost oferit ceai, am învățat câteva cuvinte în turcă, am auzit povestea unui kurd, ne-am imaginat satele și orașele din Anatolia –  toate astea într-o jumătate de zi. Când am ajuns acolo am fost primiți cu căldură și ne simțeam în siguranță. Seara am vibrat toți într-un Om, am băut vin din portocale și am asistat la una dintre cele mai frumoase reprezentații muzicale în stil oriental, mai precis cântece provenite din Asia Mică . Eram toți așezați în cerc. Într-o jumătate numai oameni din Turcia care cântau, în cealaltă jumătate oameni de prin alte părți ale Europei care ascultau. Am rămas fascinat de vocea unei fete care venise parcă de pe un alt tărâm. Instrumentele o completau și sunetele se întrepătrundeau și se unduiau, energia devenise din ce în ce mai puternică, ritmurile deveniseră hipnotice și parcă întreaga încăpere vibra împreună cu noi, până la un moment dat când atmosfera a explodat. După acel moment de intensitate maximă, care a imprimat o stare pozitivă asupra mea, însă care a reușit să-i copleșească pe unii, grupul s-a împrăștiat și au urmat clipe de liniște. Efectele au fost de lungă durată și am simțit ecoul acelui moment pe toată durata șederii mele în acel sat.