Cu 1500 de km mai aproape de Shangri-La

de Ciprian Baciu

În ultimul articol am scris despre posibilitatea de a face acest proiect alături de acel grup de finlandezi, acum însă după ce m-am întors din Turcia și m-am întâlnit cu ei mi-am dat seama că ar trebui să aștept până vom reuși să facem acest lucru așa cum l-am plănuit. Și ei au avut un proiect și a trebuit să aștepte până toate lucrurile s-au pus cap la cap și până când a venit timpul potrivit. Ei vor urma un alt traseu, prin Georgia și Kazakstan și propriul plan, total diferit de al nostru. Oricum am avut parte de o experiență plăcută alături de ei, am cules informații prețioase și am primit îndrumarea și anumite răspunsuri de care aveam nevoie. Am primit din partea lor acea energie pozitivă, care mi-a dat un impuls puternic de a merge mai departe cu acest proiect și de a-l face așa cum trebuie. Când am plecat de acasă mă hotărâsem să plec pur și simplu, aveam acea dorință de a lăsa totul în urmă, acea nerăbdare. Voiam să plec, filmul trecuse pe planul doi și mă gândeam să fac ceva în grabă și total deplasat de la idee, doar pentru a nu renunța complet la proiect. Apoi lucrurile au început să se așeze în mintea mea și se pare că această călătorie și-a atins scopul. Probabil și călătoria pe care o plănuim de atâta vreme se va realiza și își va atinge scopul.

Drumul până în Turcia a durat foarte puțin, am ajuns mult mai repede decât am planificat și am reușit să-i surprindem și pe prietenii noștri de acolo. A fost un drum obositor, care a durat 48 de ore și a fost plin de emoție. Imediat după ce am intrat în Bulgaria am simțit că încep să trăiesc o călătorie de care îmi voi aduce aminte mult timp, iar acum începeam să o construiesc treptat. Am mers cu autostopul până în inima Bulgariei, iar când s-a făcut noapte am luat un tren din care am coborât în Edirne. Am trecut granița cu “nașul”, un fapt care ne-a amuzat foarte mult și am dormit în gara din Edirne, un loc prielnic și călduros. Dimineața cerul era înnorat și ploua mărunt. Am decis să mergem la autogară, să luăm un autobuz până la Keșan și de acolo să continuăm cu autostopul, în speranța că vom găsi o vreme mai bună. Direct din Edirne ar fi fost foarte complicat cu autostopul pentru că ar fi trebuit sa mergem 20 km pe autostradă spre Istanbul și apoi să facem drepta spre Keșan. Doar pentru că nu aveam altă soluție, am schimbat cu emoție niște bani la un tip destul de dubios, unde însă am pierdut foarte puțin față de cursul oficial, apoi am luat autobuzul și am ajuns în Keșan. Abia pe drum am realizat că intrasem în Turcia. Până atunci nu observasem nimic deosebit, poate doar atmosfera agitată din autogară, oameni plimbându-se cu tăvi cu ceai încolo și încoace, jandarmi, șoferi, vânzători, toți neliniștiți și vorbind tare. Am străbătut pământuri întinse și nepopulate și doar din când în când mai puteam zări câte un măgar sau câte o moschee într-un sat mic și izolat. În autogară în Keșan aceeași imagine dezordonată și gălăcioasă, oameni care încearcau să ne ademenească să cumpărăm mâncarea lor, să ne ducă nu știu unde sau să ne cazeze în cine știe ce loc.  Eram complet epuizați, pentru că dormisem puțin și ne era frig, moralul era la pământ pentru că mai aveam o distanță enormă de parcurs și banii nu ne ajungeau. După ce ne-am odihnit puțin și am mâncat câteva cornulețe, am mers la șosea, care era foarte aproape de noi, am întins mâna și în câteva secunde prima mașină care a trecut prin fața noastră, un TIR, a oprit și ne-a luat până în Izmir, oraș aflat la peste 450 de km. Era exact ce ne trebuia ca să ne scoată din starea aceea. Brusc ne-a revenit râmbetul pe față și deși nu cunoșteam limba turcă am reușit totuși să comunicăm cu șoferul, un om foarte săritor. În acele momente îmi părea foarte rău că nu cunosc limba lor, însă esențialul am reușit să-l transmitem prin gesturi, priviri. Oamenii pot comunica și la alte niveluri. Am traversat strâmtoarea Dardanele cu feribotul și am continuat prin Çanakkale, un oraș deosebit, am trecut cu părere de rău pe lângă Troia, însă cu speranța că ne vom întoarce, am traversat munți, am mers pe coasta Mării Egee și seara am ajuns la Izmir. Aici șoferul ne-a ajutat foarte mult, a intrat cu TIR-ul prin oraș, deși nu avea voie sa facă asta, și a căutat pentru noi autogara, ne-a dus cât mai aproape și apoi a vorbit cu un tip care ne-a arătat autobuzul potrivit. I-am mulțumit și, pentru că făcuse atâtea pentru noi și ca să văd cu reacționează oamenii în Turcia, am încercat să-i ofer niște bani. Binențeles că s-a simțit un pic ofensat și a refuzat categoric, ne-a urat drum bun, deși nu am înțeles ce a spus, am simțit că a zis asta și am plecat mai departe. Atunci mi s-a confirmat părerea cum că numai în România oamenii îți pretind bani când te iau de pe marginea drumului. Nici măcar în Bulgaria, cu care suntem deseori comparați, nu am întâlnit astfel de situații. Din Izmir am luat un autobuz până în Aydn, acolo ne-am petrecut noaptea în autogară, alături de oameni singuri cu tot felul de probleme, dimineața am luat un microbuz vreo 20 de km ca să ne scoată din oraș,  iar apoi am continuat drumul cu autostopul până într-un sat la sud de Fethiye unde ne așteptau niște prieteni, veniți din Finlanda și din Germania cu vreo lună înaintea noastră. Am trecut iarăși prin munți, am stat în ploaie pe marginea drumului, am încercat să mâncăm portocale din pomii de pe stradă însă erau prea acre, chipul unei bătrânici care mi-a vândut niște portocale mi-a umplut sufletul de bucurie, soarele și-a făcut apariția dintre nori și ne-a mai dat speranță, am văzut marea cu insulele ei, ne-a fost oferit ceai, am învățat câteva cuvinte în turcă, am auzit povestea unui kurd, ne-am imaginat satele și orașele din Anatolia –  toate astea într-o jumătate de zi. Când am ajuns acolo am fost primiți cu căldură și ne simțeam în siguranță. Seara am vibrat toți într-un Om, am băut vin din portocale și am asistat la una dintre cele mai frumoase reprezentații muzicale în stil oriental, mai precis cântece provenite din Asia Mică . Eram toți așezați în cerc. Într-o jumătate numai oameni din Turcia care cântau, în cealaltă jumătate oameni de prin alte părți ale Europei care ascultau. Am rămas fascinat de vocea unei fete care venise parcă de pe un alt tărâm. Instrumentele o completau și sunetele se întrepătrundeau și se unduiau, energia devenise din ce în ce mai puternică, ritmurile deveniseră hipnotice și parcă întreaga încăpere vibra împreună cu noi, până la un moment dat când atmosfera a explodat. După acel moment de intensitate maximă, care a imprimat o stare pozitivă asupra mea, însă care a reușit să-i copleșească pe unii, grupul s-a împrăștiat și au urmat clipe de liniște. Efectele au fost de lungă durată și am simțit ecoul acelui moment pe toată durata șederii mele în acel sat.

~ de myshangrilafilm pe mai 17, 2009.