Găsirea unui drum pe cont propriu

de Ciprian Baciu

A doua zi ne-am întors cu barca la Oludeniz, de unde am continuat cu autostopul până în Aydn. Am ajuns aici noaptea, după un drum plin de emoții și apoi am alergat după ultimul autobuz care mergea spre Izmir. Toate persoanele pe care le-am întrebat despre cum este privit autostopul în Turcia ne-au recomandat să nu facem acest lucru noaptea. Și întradevăr, imediat după ce se lăsa întunericul, frecvența mașinilor care opreau să ne întrebe unde mergem scădea drastic. Așa că a trebuit să așteptăm vreo trei sau patru ore, undeva lângă Marmaris, până a oprit cineva care ne-a dus direct la Aydn. Era un om foarte amabil, cu un camion mai mic, care s-a chinut vreo douăzeci de minute să desfacă prelata din spate și să mute acolo toți pomișorii pe care îi avea înghesuiți pe scaunele din dreapta șoferului.

În Izmir ne aștepta un tip de pe Couchsurfing, cu care vorbisem să ne găzduiască în următoarele două, trei zile. Ne-am întâlnit cu el în Piața Bornova și ne-a cazat la cel mai bun prieten al lui pentru că el nu-și plătise lumina și îi era rușine să mergem acolo și să stăm pe întuneric sau la lumina lumânării. Am încercat să-i explicăm că nu este nici o problemă pentru noi, că noi venim dintr-un sat unde am stat o săptămână fără electricitate, însă nu a cedat. Și prietenul lui era înscris pe Couchsurfing, așa că era obișnuit cu astfel de vizite. Am fost primiți cu căldură, ne-a fost oferită o cameră, am stat puțin de vorbă, după care am năvălit în baie și apoi m-am trântit în pat unde am leșinat. Două secunde mai târziu era dimineață și o tipă foarte simpatică, pe care nu o văzusem până atunci, trăgea de noi să ne trezim pentru că altfel vom pierde toată distracția. Brusc casa se umpluse, era ziua gazdei și a încă unei prietene de-a lui și pe lângă câțiva prieteni apropiați, invitase și alți doi tipi, unul din Austria, celălalt din Cehia, pe care îi cunoscuse tot prin Couchsurfing cu un an în urmă. Acum ei reveniseră pentru ceva studii sau schimb de experiență la o universitate de acolo și erau cazați la o altă persoană de pe Couchsurfing. A fost o dimineață extraordinară, pe care am trăit-o din plin și în care am încercat să creăm punți între noi, persoane provenind din culturi destul de diferite. Era altfel față de atmosfera cu care fuseserăm obișnuiți în acel sat. Deși diversitatea era prezentă și aici, normalitatea domina parcă, o situație care este binevenită din când în când, mai ales după ce ai trăit prea mult printre ciudați. După amiaza am petrecut-o colindând prin centrul Izmirului și încercând să gustăm din ce avea orașul mai bun de oferit. Căutam poate ceva specific, ceva care să ne atragă atenția și care să trezească în noi ceva demult ascuns. Nu știu dacă am reușit acest lucru, poate e prea devreme ca să-mi dau seama, însă știu că am profitat cât de mult am putut de timpul petrecut acolo. A doua zi dimineața am plecat la Selciuc și de acolo am urcat până la Sirince, un sat grecesc cocoțat pe vârful unor dealuri destul de abrupte, unde acum stau turci, pentru că cele două state au făcut la un moment dat schimb. Satul este renumit pentru vinurile sale făcute din portocale, pentru arhitectura caselor, în stil grecesc și pentru peisajul extrem de frumos. Am hoinărit pe acolo vreo două ore fără vreun scop sau vreo țintă precisă. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost chipul unei bătrânici care vindea haine și care a reușit să trezească în mintea mea imagini trecute, fără vreo legătură aparentă. Următorul loc pe care l-am vizitat a fost ruinele orașului Efes, aflate foarte aproape de Selciuc. Ne-a dus un tip care nu mergea la Efes și care a oprit la bifurcație, a dat radioul mai tare și am așteptat vreo câteva minute ca să asculte cursa de cai la care el pariase. Dezamăgit că nu a câștigat s-a hotărât să viziteze și el Efesul pentru că nu mai fusese niciodată. Ajuns în fața ghișeului s-a răzgândit pentru că prețul biletului era prea mare. Am colindat singur acele străzi pavate cu piatră, pe o vreme mohorâtă și ploioasă și cu foarte puțini oameni prin preajmă. Am urcat scările amfiteatrului și m-am oprit undeva sus pentru a avea o privire de ansamblu. Pentru o clipă am auzit parcă vuietul mulțimii și imagini foarte colorate și animate mi-au umplut mintea. O lume demult apusă încerca parcă să învie sub ochiii mei, iar efectul era unul dezastruos. Timpul nu a cruțat nimic, nici exponentul uneia dintre cele mai strălucitoare civilizații ale omenirii. Am mers mai departe și am admirat faimoasa bibliotecă, a treia ca mărime din antichitate. Primul lucru pe care trebuia să-l faci când ajungeai în acest port era să duci un dar bibliotecii. Acum totul împrejur este mort, o statuie poate prinde viață atunci când tu nu ești atent, în rest buruienile năpădesc aceste pietre moarte, atât de bine șlefuite de mânile unor artiști-meșteșugari și ei morți demult, în această luptă eternă a omului cu natura. Este un loc magic, bun de meditație atunci când este pustiu și vrei să te convingi de viziunea romantică a omului în raport cu universul. Iarna este perioada cea mai potrivită pentru a vizita astfel de locuri, restul anului fiind înțesat de turiști, care reușesc să distrugă tot farmecul acelor ruine.

Ne-am întors în Izmir pe o ploaie torențială cu un tip destul de bătrân și de nebun care s-a întors pe contrasens ca să ne ia.  Apoi a oprit la un local într-o parcare pe autostradă ca să ne facă cinste. Comunicarea între noi era destul de greoaie pentru că el nu știa engleză și ne înțelegeam într-un fel de limbaj internațional combinat din semne, gesturi și cuvinte alese din limbile cele mai folosite în Europa. În restaurant a început să vorbească în germană și să se distreze pe seama chelnerilor al căror simț al umorului tindea la zero. Într-un final a venit patronul care și-a dat seama că tipul este turc și s-au cufundat într-o discuție pe teme filozofico-religioase, patronul fiind șiit, celălalt un fel de sunit cu ochii larg deschiși, un fel de „hippiot undercover”, care vorbea de pace, de egalitatea tuturor oamenilor indiferent de naționalitate, religie sau rasă, de iubire a aproapelui, făcând semne largi cu mâna către noi. Între cei doi se putea vedea un respect profund, deși între ei se ducea o discuție în contradictoriu, care la nivel macro a provocat războaie, crime și a dezbinat popoare timp de secole. La final s-au înbrățișat, un moment emoționant, care ar putea fi luat drept simbol al unui lent început de reconciliere între părțile din lumea musulmană. În Izmir efectul berii „strong” a început să-și facă efectul asupra prietenului meu, care consumase o cantitate însemnată crezând că e bere fără alcool. A ajuns la această idee strălucită după ce l-a văzut pe bătrân că bea aceeași bere și s-a gândit că un om la o vârstă destul de înaintată, responsabil, musulman, n-ar consuma niciodată alcool la volan. În realitate el a condus beat până în Izmir, iar prietenul meu a început s-a vomite pe stradă imediat cum am sosit în Bornova. Ajunși la locul unde eram cazați, am schimbat câteva vorbe cu gazda noastră, iar pe el l-am expediat direct în cameră, ca nu cumva vaporii de alcool pe care îi emana să ajungă la nările gazdei sau să înceapă să se împleticească prin casă.

A doua zi am luat microbuzul până la marginea orașului și de acolo am început să facem autostopul. Spre dimineață am ajuns la granița cu Bulgaria, după ce un tip cu TIR-ul care mergea direct la București ne-a luat în mijlocul nopții, chiar când ne pregăteam de culcare, dintr-o zonă pustie, undeva până în Canakkale cu vreo 70 de km. Din nefericire pentru noi nu puteam trece granița și nici nu puteam călătorii cu el pe teritoriul Bulgariei, pentru că nu eram trecuți în foaia lui de parcurs. Am trecut granița pe jos, fapt care ne-a amuzat foarte tare, atât pe noi, cât și pe vameși. Vreo oră am stat pe marginea drumului, într-un frig teribil, timp în care a trebuit să facem față cererilor insistente ale unui tip care voia să ne ducă la gară contra sumei de 20 de leva, deși el mergea în aceeași direcție pentru că îi era somn și voia să se ducă acasă. Am încercat să-i explic că noi cu suma asta am parcurs o mie de kilometrii și că în nici un caz nu i-am cheltui pe o distanță de 15 km. A preferat să plece singur și să ne lase acolo, refuzând să negocieze la un preț mai mic. Era destul de horror să întâlnești astfel de oameni, pe care numai în România îi mai poți găsii. Ne-am adăpostit apoi într-un local, unde am zăbovit într-o stare combinată între cea de veghe și cea de somn, până la răsăritul soarelui. Cum am ieșit din local o mașină a oprit să ne ia și ne-a lăsat în orașul unde se afla prima gară. Peisajul era deprimant, comunist, noi eram frânți de oboseală, așa că am luat primul tren spre Russe. Aceeași atmosferă deprimantă te urmărește pe tot cuprinsul Bulgariei. Începeam parcă să revenim la realitate dintr-un vis frumos. Am ajuns noaptea în Russe, am așteptat câteva ore trenul spre București, am trecut iar granița cu nașul, cu emoții și dimineața ne aflam în minunata noastră capitală. A durat totuși o perioadă să ne revenim, pentru că la început totul părea atât de ciudat, de ireal.

Apariția unor căi noi

de Ciprian Baciu

Am rămas o săptămână în acel sat la poalele munților. A fost o săptămână aparent liniștită, însă plină de energii ciudate, toate având rădăcini mai vechi și toate având ca punct culminant seara în care am ajuns. După vreo două zile lipsite de evenimente neobișnuite sau care să ne capteze atenția, timp în care ne-am ocupat cu strângerea lemnelor din pădurile învecinate, discuțiile din cercurile în care luam masa sau contemplarea naturii, a urmat o seară plină de trăiri intense și delire. Noi din păcate am fost spectatori și nu parte a ei, cum ne-am fi dorit. Imagini foarte colorate venite tocmai din Trinidad ne-au condimentat seara sau poate singurul condiment a fost nucșoara. Cine știe? Poate vom afla la un moment dat sau poate ne vom pierde în căutări. Atmosfera în acea cameră era foarte plăcută, ceaiuri, tot felul de arome pluteau în aer, desenele pline de mesaje de pe pereți puteau prinde oricând viață, sunete emanate de un tanbur, perne moi, suc de portocale, fructe uscate. Eram înconjurați. Barierele ligvistice au dispărut treptat, iar comunicarea în acea încăpere a devenit mult mai ușoară. Însă uneori unii se simt copleșiți și cred că nu mai au scăpare. Încep să nu-și mai simtă picioarele și asta îi face să se panicheze și mai tare. Astfel apar tot felul de vibrații intense și de tulburări de atmosferă, care pe moment tind să acapareze totul. Dar treptat lucrurile încep să se armonizeze și apoi apreciezi aceste suișuri și coborâșuri. Eram fericiți că reușisem să trecem de acest obstacol, asta după ce toți ne concentrasem toată energia ca să o vindecăm pe prietena noastră. Am rămas așa suspendați undeva între Trinidad și micul nostru sat din Turcia o perioadă de timp nedefinită, până când am căzut într-un somn negru, însă nu acolo ci în casa învecinată, unde noi fuseserăm găzduiți.

A doua zi totul era liniștit și s-au făcut puține referiri la seara precedentă. Am cântat împreună cu un prieten, el la tanbur, eu la armonică, tot felul de cântece tradiționale turcești, indiene, iraniene. Era soare, cald, ne simțeam în siguranță și ne bucura ideea că eram departe de frigul și de iarna de acasă. Eram o mână de tineri, adunați din toate colțurile Europei, plini de speranțe, toți căutând ceva sau încercând să dăm o formă energiei noastre. Părea că timpul s-a oprit sau se mișca foarte încet și că noi luasem o pauză și părăsisem scena vieții pentru o vreme. Sau poate că nu, poate așa era piesa pe care trebuia să o jucăm și poate acele clipe se vor dovedi a fi foarte importante în această cursă lungă.

Restul zilelor petrecute în acest sat s-au scurs greu, printre sunete de tanbur și basme finlandeze seara la un ceai. Într-una din zile am fost chemați pentru a da o mână de ajutor la nașterea unui vițel, eveniment încheiat cu succes care mi-a rămas bine întipărit în memorie. A fost prima oară când am asistat la nașterea unei ființe. În ultima seară imaginile cu Trinidad au revenit în mintea noastră și ne-am amuzat foarte tare în timp ce le descriam și povesteam despre ele. Stăteam în jurul focului, relaxați, veseli, ascultând și cântând un cântec finlandez din care am reținut doar: „Trinidad on paratisi”. Trinidad este paradisul! Ciudat că o trupă din Finlanda a avut acelați film ca și noi. Trebuie să fie ceva la mijloc de care nu mi-am dat încă seama.

În dimineața ce a urmat ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun. Cu gazda noastră nu am putut vorbi pentru că era o zi de tăcere pentru el. Am pornit cu autostopul către Fethiye și apoi către Oludeniz. Aici am încercat să găsim o barcă care să ne ducă la Butterfly Valley.

La prima vedere părea destul de greu pentru că era iarnă, nu erau turiști și nu puteai zări nici o barcă. Însă după ce am întrebat în stânga și în dreapta am găsit pe cineva dispus să ne ducă. Când totul era gata, vremea s-a schimbat brusc, nori negri au început să se strângă deasupra noastră, vântul a început să sufle puternic, iar marea nu mai părea așa de prietenoasă. Tipul a spus că el nu se încumetă să iasă în larg pentru că are o barcă mică, așa că a trebuit să amânăm plecarea pentru a doua zi dimineața. Am găsit un loc unde ne-am pus cortul, fix în fața unui camping, unde eram camuflați de niște tufișuri și nu puteam fi zăriți din drum. A urmat o plimbare pe plajă. Ne așteptam ca din moment în moment să înceapă furtuna, însă până la urmă ne-am pregătit degeaba. Am asistat la spectacolul de pe cer care s-a încheiat apoteotic cu un apus de soare și imediat după aceea am devenit nerăbdător să văd următorul spectacol al naturii, despre care auzisem atâtea: Butterfly Valley.

A doua zi dimineața am plecat cu barca dintr-o lagună, o zonă protejată, aflată foarte aproape de locul unde noi campasem. Am străbătut laguna, apoi am ieșit în mare. Marea era foarte liniștită, cerul era senin, iar apa era de un albastru adânc. Peisajul era perfect, plaja înconjurată de munți, alți munți mai mici care își scoseseră capul din apă formau niște insulițe nu foarte departe de țărm. După o scurtă perioadă am început să distingem intrarea în vale, străjuită de pereți verticali de stâncă ieșiți foarte mult în mare. Când am ajuns între cei doi pereți am rămas fără cuvinte. În fața noastră se afla o plajă. Un mic râuleț o străbătea și se vărsa în mare, în spate palmieri și tot felul de plante, iar dacă urmăreai râulețul puteai zări departe în vale, unde stâncile se apropiau la câțiva metri, o cascadă minunată. Părea locul perfect, cum era cel descris în filmul „The Beach”, poate chiar mai frumos decât în Trinidad. Însă nu era chiar așa, nu era nici pe departe un loc perfect, asta din cauza sistemului de acolo. Acel loc este proprietate privată și dacă vrei să rămâi peste noapte trebuie să plătești, indiferent dacă dormi în cort, în bungalow sau nu vrei să dormi deloc. Ei, în schimb, îți oferă două mese pe zi. Ca preț este rezonabil, iar mâncarea este excelentă, de departe cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în Turcia. Partea bună este că au un sistem de voluntariat unde ţi se dă ceva de făcut și în schimb primești mâncare și cazare gratuit. Însă cum era iarnă, nu erau turiști aproape deloc și nici prea multă treabă de făcut, așa că am fost nevoiți să plătim.

Imediat după ce ne-am aruncat lucrurile într-o cameră de bungalow cocoțat pe niște picioroange de lemn, am pornit vertiginos către cascadă. Poteca mergea șerpuită printre o rețea densă de arbuști, apoi traversa râulețul și continua pe partea stângă a văii printre copaci și stânci. Brusc începea să urce din ce în ce mai abrupt, iar valea se îngusta atât de mult, încât la un moment dat ne aflam între doi pereți verticali, foarte înalți, la o distanță de câțiva metri unul de altul. Pentru a ajunge la cascadă trebuia să treci de niște săritori, unde te puteai ajuta de niște frânghii, apoi începeai să escaladezi fix prin râu, iar în final ajungeai la cascadă ud din cap până în picioare. Dar în acel moment nu mai conta. Priveliștea, sunetul, întreaga atmosferă de acolo te copleșea și te acapara complet. Întreaga mea ființă vibra de plăcere și, deși eram atât de mic în fața acestei desfășurări de forțe ale naturii, mă simțeam în perfectă armonie cu ea. E unul din acele momente în care ești recunoscător că exiști și că poti fi capabil de astfel de trăiri intense și totale.

Întorși pe plajă am continuat cu momente de meditație, suspendați pe niște stânci deasupra apei, apoi am socializat cu turiștii și cu oamenii de acolo. Am admirat mica așezare umană împreună cu aranjamentele ei și am urmărit soarele cum dispărea dincolo de stânci, în timp ce ultima barcă părăsea plaja. Seara ne-am strâns toți în jurul unui foc pe plajă și ne-am lăsat gândurile să plutească pe acorduri de chitară și melodii turcești, în timp ce urmăream luna cum își croiește drum printr-o masă de nori negri, care se ridicau amenințător de undeva din spatele munților.

Cu 1500 de km mai aproape de Shangri-La

de Ciprian Baciu

În ultimul articol am scris despre posibilitatea de a face acest proiect alături de acel grup de finlandezi, acum însă după ce m-am întors din Turcia și m-am întâlnit cu ei mi-am dat seama că ar trebui să aștept până vom reuși să facem acest lucru așa cum l-am plănuit. Și ei au avut un proiect și a trebuit să aștepte până toate lucrurile s-au pus cap la cap și până când a venit timpul potrivit. Ei vor urma un alt traseu, prin Georgia și Kazakstan și propriul plan, total diferit de al nostru. Oricum am avut parte de o experiență plăcută alături de ei, am cules informații prețioase și am primit îndrumarea și anumite răspunsuri de care aveam nevoie. Am primit din partea lor acea energie pozitivă, care mi-a dat un impuls puternic de a merge mai departe cu acest proiect și de a-l face așa cum trebuie. Când am plecat de acasă mă hotărâsem să plec pur și simplu, aveam acea dorință de a lăsa totul în urmă, acea nerăbdare. Voiam să plec, filmul trecuse pe planul doi și mă gândeam să fac ceva în grabă și total deplasat de la idee, doar pentru a nu renunța complet la proiect. Apoi lucrurile au început să se așeze în mintea mea și se pare că această călătorie și-a atins scopul. Probabil și călătoria pe care o plănuim de atâta vreme se va realiza și își va atinge scopul.

Drumul până în Turcia a durat foarte puțin, am ajuns mult mai repede decât am planificat și am reușit să-i surprindem și pe prietenii noștri de acolo. A fost un drum obositor, care a durat 48 de ore și a fost plin de emoție. Imediat după ce am intrat în Bulgaria am simțit că încep să trăiesc o călătorie de care îmi voi aduce aminte mult timp, iar acum începeam să o construiesc treptat. Am mers cu autostopul până în inima Bulgariei, iar când s-a făcut noapte am luat un tren din care am coborât în Edirne. Am trecut granița cu “nașul”, un fapt care ne-a amuzat foarte mult și am dormit în gara din Edirne, un loc prielnic și călduros. Dimineața cerul era înnorat și ploua mărunt. Am decis să mergem la autogară, să luăm un autobuz până la Keșan și de acolo să continuăm cu autostopul, în speranța că vom găsi o vreme mai bună. Direct din Edirne ar fi fost foarte complicat cu autostopul pentru că ar fi trebuit sa mergem 20 km pe autostradă spre Istanbul și apoi să facem drepta spre Keșan. Doar pentru că nu aveam altă soluție, am schimbat cu emoție niște bani la un tip destul de dubios, unde însă am pierdut foarte puțin față de cursul oficial, apoi am luat autobuzul și am ajuns în Keșan. Abia pe drum am realizat că intrasem în Turcia. Până atunci nu observasem nimic deosebit, poate doar atmosfera agitată din autogară, oameni plimbându-se cu tăvi cu ceai încolo și încoace, jandarmi, șoferi, vânzători, toți neliniștiți și vorbind tare. Am străbătut pământuri întinse și nepopulate și doar din când în când mai puteam zări câte un măgar sau câte o moschee într-un sat mic și izolat. În autogară în Keșan aceeași imagine dezordonată și gălăcioasă, oameni care încearcau să ne ademenească să cumpărăm mâncarea lor, să ne ducă nu știu unde sau să ne cazeze în cine știe ce loc.  Eram complet epuizați, pentru că dormisem puțin și ne era frig, moralul era la pământ pentru că mai aveam o distanță enormă de parcurs și banii nu ne ajungeau. După ce ne-am odihnit puțin și am mâncat câteva cornulețe, am mers la șosea, care era foarte aproape de noi, am întins mâna și în câteva secunde prima mașină care a trecut prin fața noastră, un TIR, a oprit și ne-a luat până în Izmir, oraș aflat la peste 450 de km. Era exact ce ne trebuia ca să ne scoată din starea aceea. Brusc ne-a revenit râmbetul pe față și deși nu cunoșteam limba turcă am reușit totuși să comunicăm cu șoferul, un om foarte săritor. În acele momente îmi părea foarte rău că nu cunosc limba lor, însă esențialul am reușit să-l transmitem prin gesturi, priviri. Oamenii pot comunica și la alte niveluri. Am traversat strâmtoarea Dardanele cu feribotul și am continuat prin Çanakkale, un oraș deosebit, am trecut cu părere de rău pe lângă Troia, însă cu speranța că ne vom întoarce, am traversat munți, am mers pe coasta Mării Egee și seara am ajuns la Izmir. Aici șoferul ne-a ajutat foarte mult, a intrat cu TIR-ul prin oraș, deși nu avea voie sa facă asta, și a căutat pentru noi autogara, ne-a dus cât mai aproape și apoi a vorbit cu un tip care ne-a arătat autobuzul potrivit. I-am mulțumit și, pentru că făcuse atâtea pentru noi și ca să văd cu reacționează oamenii în Turcia, am încercat să-i ofer niște bani. Binențeles că s-a simțit un pic ofensat și a refuzat categoric, ne-a urat drum bun, deși nu am înțeles ce a spus, am simțit că a zis asta și am plecat mai departe. Atunci mi s-a confirmat părerea cum că numai în România oamenii îți pretind bani când te iau de pe marginea drumului. Nici măcar în Bulgaria, cu care suntem deseori comparați, nu am întâlnit astfel de situații. Din Izmir am luat un autobuz până în Aydn, acolo ne-am petrecut noaptea în autogară, alături de oameni singuri cu tot felul de probleme, dimineața am luat un microbuz vreo 20 de km ca să ne scoată din oraș,  iar apoi am continuat drumul cu autostopul până într-un sat la sud de Fethiye unde ne așteptau niște prieteni, veniți din Finlanda și din Germania cu vreo lună înaintea noastră. Am trecut iarăși prin munți, am stat în ploaie pe marginea drumului, am încercat să mâncăm portocale din pomii de pe stradă însă erau prea acre, chipul unei bătrânici care mi-a vândut niște portocale mi-a umplut sufletul de bucurie, soarele și-a făcut apariția dintre nori și ne-a mai dat speranță, am văzut marea cu insulele ei, ne-a fost oferit ceai, am învățat câteva cuvinte în turcă, am auzit povestea unui kurd, ne-am imaginat satele și orașele din Anatolia –  toate astea într-o jumătate de zi. Când am ajuns acolo am fost primiți cu căldură și ne simțeam în siguranță. Seara am vibrat toți într-un Om, am băut vin din portocale și am asistat la una dintre cele mai frumoase reprezentații muzicale în stil oriental, mai precis cântece provenite din Asia Mică . Eram toți așezați în cerc. Într-o jumătate numai oameni din Turcia care cântau, în cealaltă jumătate oameni de prin alte părți ale Europei care ascultau. Am rămas fascinat de vocea unei fete care venise parcă de pe un alt tărâm. Instrumentele o completau și sunetele se întrepătrundeau și se unduiau, energia devenise din ce în ce mai puternică, ritmurile deveniseră hipnotice și parcă întreaga încăpere vibra împreună cu noi, până la un moment dat când atmosfera a explodat. După acel moment de intensitate maximă, care a imprimat o stare pozitivă asupra mea, însă care a reușit să-i copleșească pe unii, grupul s-a împrăștiat și au urmat clipe de liniște. Efectele au fost de lungă durată și am simțit ecoul acelui moment pe toată durata șederii mele în acel sat.

Despre “România – Shangri-La” şi viitorul lui alături de „războinicii curcubeului” – Partea II

de Ciprian Baciu

La această întâlnire am găsit multe lucruri pentru care nu eram pregătit, multe care m-au pus pe gânduri sau pe care nu eram sigur că vreau să le accept, oricum, am fost asaltat de idei, gânduri, într-o cantitate neaşteptată. A face pasul către această viaţă, către această cultură este ceva major pentru fiecare om şi presupune voinţă, credinţă, dedicare, pasiune, toate acestea în proporţii mari. Nu-mi venea să cred, era o imagine ce părea ruptă din anii ’60, dintr-o comunitate de atunci şi adusă în zilele noastre în acel ţinut izolat. Aceeaşi atmosferă pe care o emană filmul „Woodstock” o puteai respira şi acolo, aceeaşi energie. Cât de frumoşi şi de nebuni erau acei oameni! Acum mintea îmi este bombardată de o mulţime de gânduri, de imagini, de probleme, încât abia reuşesc să-mi menţin atenţia asupra lucrurilor din jur.

Într-una din seri am participat la o ceremonie numită “Sweat Lodge”, adică un fel de saună, o foarte veche ceremonie de curăţare practicată de amerindieni. Cât de dubiosă ar arăta această activitate pentru un om normal. A fost una dintre cele mai interesante experienţe din viaţa mea. Această “saună” a fost făcută de Adrian, un tip la vreo 50 de ani, din Anglia, despre care mai târziu am aflat că are patru copii, doi băieţi şi două fete. Acest tip este ciudat de-a dreptul. N-am întâlnit în viaţa mea un om de vârsta lui atât de nebun. “Sauna” propriu-zisă era de fapt un fel de adăpost semisferic făcut din crengi, iarbă, muşchi, peste care amerindienii puneau piei de animale ca să ţină aburul înăuntru, însă noi am pus o folie de plastic pe care am acoperit-o cu iarbă şi crengi. Avea o intrare foarte mică prin care treceai ghemuit, iar înăuntru, în centru, era săpată o groapă. În faţa acestui adăpost a fost făcut un foc mare în care fiecare participant a aruncat câte doi bolovani (“mama stone and papa stone”). Adrian a adus primul doi bolovani mai mari pe care i-a denumit “grandmother stone and grandfather stone”. Între foc şi adăpost era o balustradă de lemn peste care nu aveai voie să sari pentru că această legătură nu trebuie întreruptă. Înainte de a ajunge la foc trebuia să treci printr-o poartă de lemn, semn că ai intrat într-un altfel de spaţiu. După o perioadă de timp pietrele s-au înroşit, soarele a coborât şi s-a întunecat, peste dealuri s-a lăsat o ceaţă densă şi a început o ploaie măruntă. Am trecut toţi prin acea poartă şi ne-am strâns în jurul focului. După ce Adrian a ţinut o scurtă cuvântare şi după ce toţi ne-am unit într-un Om, am intrat pe rând în adăpost şi ne-am aşezat în cerc în jurul acelei gropi în care se afla deja  “grandmother stone”. Apoi “maestrul de ceremonii” a adus cu lopata câteva pietre încinse şi le-a aşezat cu grijă în groapă. Adrian a luat un mănunchi de ierburi frumos mirositoare şi a mângâiat cu ele o parte din pietre, răspândind în interior un miros puternic. Intrarea a fost închisă şi după o scurtă rugăciune fiecare a rostit pe rând câteva cuvinte, după care a turnat o cană de apă peste acele pietre încinse. Atmosfera devenise halucinantă. Aburul încins, mirosul intens de ierburi şi incantaţiile mă apăsau puternic şi mă ridicau în acelaşi timp. Înăuntru era întuneric şi puteai distinge doar pietrele înroşite. După o sesiune care a durat vreo zece minute (deşi îmi este foarte greu să apreciez pentru că acolo timpul devenea irelevant) “uşa” a fost deschisă şi am ieşit cu toţii afară. Eram încins şi transpirasem mult, în jurul focului era cald, iar picăturile reci de apă care îmi atingeau pielea îmi provocau o senzaţie plăcută. Eram plin de energie datorită schimbărilor bruste şi regulate de temperatură care îmi stimulaseră circulaţia sângelui. Am dansat în jurul focului şi am asistat la un minunat joc de lumini şi umbre proiectat pe ceaţa densă care ne înconjura. Totul era incredibil, eram goi în jurul focului, păreau imagini rupte de realitate, dar era de fapt un alt spaţiu pe care noi ni-l creasem şi în care ne plăcea să fim. După o perioadă am intrat înăuntru într-o ordine diferită. Astfel puteai să trăieşti experienţa din toate părţile adăpostului şi să ai de fiecare dată pe altcineva lângă tine. În interior era întuneric, în centru erau câteva pietre roşii, în aer plutea mirosul de ierburi, iar prin acea uşă pătrundeau câteva raze din lumina focului, puteai vedea ceaţa cum se mişcă, cum se amestecă umbrele, silueta halucinantă a “maestrului de ceremonii” care aducea pe rând piatră cu piatră. A fost una dintre cele mai frumoase imagini din viaţa mea.

Tot aici am cunoscut un grup de finlandezi care călătoresc spre India şi Nepal cu un autobuz din anii ’70, desenat şi colorat. În teepee-ul lor am petrecut cele mai frumoase şi mai calde clipe de la această întâlnire. Orice astfel de întâlnire trebuie să aibă un teepee, un fel de cort mai mare care era folosit în trecut de amerindieni. Însă teepee-ul finlandezilor era mult mai bine construit şi mai primitor decât cel comun. Era un teepee cumpărat din Siberia, gri, frumos amenajat în interior, iar înăuntru focul era tot timpul întreţinut. Aici mi-am petrecut ultimele zile în care a plouat continuu. Am discutat cu ei despre proiectul nostru şi despre o eventuală colaborare, pentru că ei au un traseu asemănător cu cel pe care îl planuim noi şi sunt interesaţi în mare parte de aceleaşi lucruri de care suntem interesaţi şi noi. Aveau cu ei şi o cameră de filmat, dar nu aveau în plan realizarea unui film documentar de lungmetraj. În schimb aveau o altă intenţie care mi-a plăcut mult, aceea de a cumpăra un video proiector şi de a proiecta filme noaptea în teepee. Păreau foarte încântaţi de idee, mai ales că aveau suficient loc în autobuz şi pentru noi, însă nu a rămas nimic stabilit pentru că nici eu, nici ei nu plănuiserăm nimic sigur pentru următoarele luni. Între timp am ţinut legătura cu ei, iar acum se află în Turcia unde tocmai au organizat o astfel de întâlnire şi intenţionează să mai rămână pentru o scurtă perioadă acolo.

Când am plecat de acolo am trecut printr-un sat care era aproape părăsit, un fel de sat-fantomă, foarte interesant. Noi ne aflam într-o zonă depopulată care atrăsese un grup de trei oameni din lumea filmului. Ei vroiau să facă un documentar despre acea regiune şi despre motivele care i-au determinat pe foştii locuitori să-şi părăsească casele. Când au ajuns în orăşelul de la poalele munţilor în care aveam tabăra, localnicii le-au spus că sus se află un grup de oameni un pic mai ciudaţi. Aşa că au urcat să vadă despre ce e vorba şi au rămas profund impresionaţi pentru că jos au găsit numai întuneric şi disperare, iar sus în munţi au găsit lumină şi speranţă. Scenaristul era bătrân, undeva la peste 60 de ani şi a spus că se va duce acasă la prietenii de vârsta lui şi le va da peste nas că există încă tineri din toată lumea care sunt interesaţi de spiritualitate şi care au un altfel de sistem de valori. Am plecat de acolo plin de energie şi cu o experienţă frumoasă, unică în viaţa mea. După ce am părăsit acel loc am realizat că nu aş fi putut face niciodată un documentar despre Orient şi mişcarea hippie dacă nu aş fi avut parte de această experienţă. Pentru că nu poţi să transmiţi mai departe o idee, o imagine, o energie, dacă tu nu ai trăit-o şi nu eşti încărcat cu ea. Veţi putea vedea prin filmul nostru că mai există comunităţi de oameni de toate culorile, unde mai există lumină şi speranţă şi care demonstrează lumii întregi că se poate convieţui acceptând diferenţele dintre ei. În perioada care urmează am în plan să mă întâlnesc cu acei finlandezi pentru că acum au mai rămas doar doi în călătoria spre India şi să discut mai serios despre a face acest proiect împreună.

Despre “România – Shangri-La” şi viitorul lui alături de “războinicii curcubeului” – Partea I

de Ciprian Baciu

Acest proiect a început să capete formă acum câteva luni, undeva prin luna mai, ca urmare a unei idei ceva mai veche de un an. Au trecut aproape şase luni de atunci şi dacă ne uităm în urmă realizăm cât de greu au evoluat lucrurile şi cât de diferit faţă de cum credeam noi iniţial. În aceste şase luni am avut parte de răsturnări spectaculoase de situaţie, de surprize imense şi tot felul de evenimente la care nu ne-am fi gândit niciodată. Cu toate acestea proiectul mai are ceva paşi de parcurs până va putea fi pus în practică şi, deşi am avut parte de multe dezamăgiri, entuziasmul nu a scăzut de loc. Pentru că nu mai există nici un motiv care să impună un termen limită am ajuns la concluzia că nu trebuie să ne grăbim dacă vrem ca lucrurile să iasă cât mai bine. Cine ştie? Probabil că vom reuşi să strângem toţi banii atunci când va fi cel mai bun moment pentru a pleca.

Treptat am realizat că trebuie să ne apropiem cât mai mult de stilul de viaţă hippie, de această ideologie, de această religie şi să gândim în acest sens. Pentru că nu putem face un film despre “the hippie trail”, care să nu denatureze aproape deloc idealurile, principiile sau activităţile hippioţilor de atunci şi de azi. Acest lucru a venit pentru că aşa am simţit că este bine şi corect şi nu s-a datorat întru totul filmului.

Când ne puneam problema dacă noi încercăm să înviem o tradiţie sau dacă încă mai există hippioţi care îşi urmează celebrul traseu şi care mai călătoresc în caravane în stilul anilor ’60, ’70 şi ce se mai întâmplă cu această mişcare la nivel mondial, dacă ea mai există cu adevărat sau aproape s-a stins, atunci a avut loc o întâmplare care ne-a dat răspunsul la toate aceste întrebări. Am fost nespus de fericiţi să descoperim că nu suntem singuri şi că lucrurile stau mult mai bine decât ne-am imaginat sau am sperat vreodată. Deşi ştiam că încă mai există comunităţi hippie în locuri frumoase şi izolate şi că tot ce a mai rămas sau a rezultat sunt petrecerile şi festivalurile Goa, am fost surprinşi să aflăm că este mult mai mult decât atât. Că există comunităţi peste tot prin lume, că aceşti oameni se întâlnesc regulat în mijlocul naturii, în aproape fiecare ţară, în fiecare regiune, în aproape fiecare continent, când este lună plină şi că mai există oameni care îşi petrec tot timpul călătorind singuri sau în caravane de la o întâlnire la alta sau, ca în trecut, către India, Nepal sau mai departe. Nu ne venea să credem că până atunci am fost atât de orbi încât nu am putut vedea că toate acestea se petreceau chiar sub nasul nostru.

Apoi am mers să caut o astfel de întâlnire. Am reuşit să ajung acolo fără prea mare bătaie de cap, după o călătorie foarte frumoasă făcută foarte aproape de oamenii întâlniţi pe drum şi de mediul lor, în care am simţit, am trăit şi respirat atmosfera fiecărui loc, cu toate problemele şi satisfacţiile lui. O călătorie făcută constructiv cu scopul cunoaşterii, în dulcele stil clasic. Se pare că o călătorie face parte din acele puţine activităţi în care îţi dai seama cine eşti cu adevărat, înveţi multe despre tine şi despre partenerul/partenerii de călătorie, măştile dispar, iar ceea ce este important iese la iveală. Cred că oamenii n-ar mai fi aşa de dezorientaţi dacă ar face din când în când câte o călătorie adevărată.

În drum spre destinaţia finală am fost nevoit să petrec o parte din noapte într-o bodegă aflată în faţa unei gări. Era ora 01:51 când am intrat, iar înăuntru totul părea rupt de realitate, o atmosferă grea, densă, din care am început şi eu să fac parte şi treptat să mă integrez. Am început să scriu şi se pare că a fost o metodă destul de constructivă de a-mi petrece timpul. Ce mult apreciezi o piesă drăguţă într-un loc ca ăsta (No Doubt – Don’t Speak). O călătorie te învaţă adevărata valoare a lucrurilor, te face să te gândeşti şi asupra lucrurilor simple şi mărunte şi te face să-ţi dai seama ce e frumos cu adevărat. Foile mi se termină, berea se termină, somnul mă răzbeşte, lucrurile se complică şi abia este ora 3. Încerc să-mi dau seama ce caută oamenii ăştia la ora asta aici. Oare nu au unde să doarmă? Toţi sunt singuri, în afară de doi bărbaţi care vorbesc şi care până nu demult erau şi ei singuri. Fiecare are povestea lui. Am mai văzut două femei care vorbesc şi mi-am dat seama că erau împreună de când am venit eu aici. Oare aceşti oameni vin aici în fiecare seară? Oare chiar le place să stea aici singuri? Chiar aş vrea să ştiu ce se ascunde în spatele privirilor lor pierdute, într-un fel încrezătoare, fără semne de nervozitate sau tensiune interioară. O bătrânică chiar în faţa mea la câţiva metrii stă singură şi chiar în acest moment s-a ridicat să ducă un pahar la bar. Are nişte ochelari foarte amuzanţi, cu dioptrii mari şi fumează o ţigară. Pare să nu aibă probleme, citeşte un ziar şi până acum a făcut nişte integrame. Lângă mine o tipă cred, care până acum a citit o revistă, iar în momentul de faţă singura ei preocupare este să trăiască în continuare (“maintain”), să respire, să vadă, să clipească, să mişte capul, ochii şi din când în când trupul, atât. Aş vrea să pot pătrunde în minţile lor să văd ce e acolo. Unul din bărbaţii care vorbesc mi-a schimbat mai devreme banii. Avea bani! De unde? Bătrânica e foarte amuzantă. Mă gândesc oare ce cred ei despre mine. Oare le-am făcut o impresie bună? Sper că da. Oamenii au început să adoarmă. Femeile au intrat în vorbă cu un om singur. Bătrânica e la bar şi dă din cap în lateral în stilul Steve Wonder, parcă ar zice: “Da mamaie!”. Şi-a cumpărat o Cola şi acum numără măruntul rămas şi se uită în jur de parcă lumea i-ar fi cerut socoteală pentru ceva.

Am făcut o pauză. Acum însă am observat că femeia vorbeşte cu bărbatul foarte afectată. Cred că a avut ceva probleme cu bărbaţii şi acum încearcă să se justifice şi să iasă cu capul sus, cu un aer de fată şmecheră. Deşi bărbatului nu prea îi pasă, ea continuă încrezătoare. Au mai apărut între timp doi oameni care au venit separat şi care acum stau împreună. Acum sunt trei grupuri care vorbesc continuu, uneori patru (femeia cu barbatul), la egalitate cu cei singuri, balanţa înclinând-o bărbatul care stă singur şi care din când în când vorbeşte cu femeia. Acum au intrat în bar trei tipi dezgustători care au stricat, fără a face gălăgie, liniştea plăcută a localului. Şi-au luat câte o cafea şi parcă atmosfera a revenit la normal. Uşor, uşor, marea îi va înghiţi şi pe ei şi poate se vor integra. Împrejurimile încep să prindă viaţă, iar în bar miroase a ţigări de foi de la un tip, probabil de seamă cu mine sau mai mic.

Articol apărut pe site-ul Liternet: “O călătorie, o echipă: un film documentar – România – Shangri-La”

O călătorie, o echipă: un film documentar -  România – Shangri-La

de Ciprian Baciu

România – Shangri-La este proiectul nostru de realizare a unui film documentar despre culturile şi civilizaţiile orientale, despre religiile şi modul de viaţă al locuitorilor actuali din ţările pe care le vom străbate şi despre cadrul natural în care se desfăşoară toate acestea. Călătoria noastră va fi făcută cu maşina, urmând să trecem prin Bulgaria, Turcia, Iran, Pakistan şi India, iar destinaţia finală va fi Sri Lanka. În acest film vom propune o altă imagine a Orientului, pe care îl studiem pornind de la mişcarea hippie, al cărei drum celebru, numit “the hippie trail“, îl vom urma şi noi. Deşi există o adevărată tradiţie a “hippie trail-urilor iniţiatice“, niciun astfel de “voiaj” nu a devenit până acum un road movie. De aici a pornit ideea noastră de a transforma această experienţă într-un film documentar: ceva între On the Road, Easy Rider şi Fear and Loathing in Las Vegas, dar cu neprevăzutul imaginativ pe care numai realitatea îl poate avea.

Mitul Shambalei, tărâmul magic al fericirii, calmului şi perfecţiunii, la care călugării budişti tibetani acced prin ani întregi de meditaţie, a inspirat povestea despre Shangri-La, din romanul lui James Hilton, Orizont pierdut. Entuziasmul specific Vestului a transformat un ţinut mental destinat numai iniţiaţilor, într-un spaţiu fizic al desăvârşirii şi al vieţii veşnice, un fel de rai terestru al celor cu spirit de aventură. Shangri-La este locul la care visează orice amator de valori libere, de nesupunere, spontaneitate, risc sau exces. Este locul la care fiecare ajunge în felul său.

Idealul combaterii autorităţii nejustificate, pacifist în anii ‘60-’70, amplificat şi agresiv-provocator în perioada punk, nu şi-a pierdut sensul în postmodernitate deşi a fost eludat. Vrem ca această călătorie, la fel şi filmul, să arate că a lupta pentru o lume mai bună, având reguli ca pacea şi iubirea, nu este ceva fără sens, mai ales că vom străbate una dintre cele mai problematice regiuni ale Terrei. Veţi putea vedea comunităţi în care oameni de toate culorile trăiesc în armonie şi radiază o energie comună, la fel cum culorile unui curcubeu stau alături, iar dacă le amesteci obţii culoarea luminii. Vom promova valori non-comerciale şi non-corporatiste, ne vom orienta către dezvoltare spirituală şi vom descrie prin imagini stiluri alternative de viaţă, în care viziunile şi idealurile noastre reuşesc să capete formă într-un fel de microclimate aflate în afara societăţii.

Această călătorie va fi una specială, în urma căreia fiecare dintre noi speră să descopere universuri noi, să se descopere pe sine şi să-şi găsească un sens. Vom urma un drum pe care sute de mii de tineri din Occident l-au parcurs în anii ‘60-’70, în căutarea acelui Shangri-La, a tărâmului utopic. Un drum care a schimbat vieţi şi care a stat drept punte de legătură între est şi vest încă din antichitate, când făcea parte din “drumul mătăsii”. Sperăm să realizăm un film-reper prin tipul inovator de descriere a culturilor întâlnite şi prin disocierea de anumite prejudecăţi care au devenit puncte fixe ale comunicării în masă. Credem că o astfel de abordare este necesară, mai ales în contextul cultural-politic actual, când Orientul Mijlociu este înconjurat de o aură de suspiciune şi spiritualitatea milenară budistă este ameninţată de abuzurile comunismului chinez. Vrem să vedem lucrurile neintermediat, fără filtre oficiale şi să le prezentăm cât mai limpede şi mai corect. Scopul nostru este să preluăm şi să redăm diversitatea culturilor şi semnificaţia profundă a fiecărui loc. Suntem convinşi că trebuie să trăim povestea Orientului pentru a putea să o spunem mai departe.

Filmul nostru, sperăm noi, va reuşi să înveţe oamenii să accepte diferenţele dintre ei ca paşi în dezvoltare şi nu de regresie.

http://agenda.liternet.ro/articol/7760/Ciprian-Baciu/O-echipa-o-calatorie-un-film-documentar-Romania-Shangri-La.html

Banner “România – Shangri-La”

“România – Shangri-La” în direct la emisiunea Globetrotter – Radio Lynx

click aici

The Hippie Trail – Aventura unei generaţii Partea II

de Ciprian Baciu

Acest traseu a schimbat sau influenţat viaţa a sute de mii de tineri. Însă cum a devenit India sau Orientul în general o atracţie atât de mare pentru occidentali? Care au fost motivele care au determinat atâţia oameni să plece într-o astfel de călătorie?

Încă din anii ’50 călătoriile în locuri exotice cum ar fi India sau Nepal, au devenit populare printre tinerii avangardişti din Europa. Ei au dezvoltat o pasiune pentru acest stil de viaţă plin de aventură, pentru tărâmuri îndepărtate şi pentru oamenii care puteau fi întâlniţi acolo.

De cealaltă parte a Atlanticului Jack Kerouac a devenit celebru prin cartea sa autobiografică „Pe drum”, o odisee a mersului cu autostopul, care vine cu viziunea unui fel de „Revoluţie a rucsacului”. Kerouac este urmat de Allen Ginsberg care face o călătorie în India la începutului anilor ’60. Ei, împreună cu alţii, au fost numiţi „generaţia beat”, sursa de inspiraţie pentru generaţia anilor ’60.

Cultura acestor ani a dezvoltat un gust pentru cunoaşterea spirituală, culminând în mişcarea psihedelică şi un interes crescut pentru religiile orientale. În plus exista şi perspectiva sumbră de a fi încorporat pentru războiul din Vietnam, lucru care dădea tinerilor americani un imbold suplimentar să pornească la drum.

Alimentaţi de „Summer of Love” din 1967 şi de călătoria făcută în India de cei de la Beatles jumătate de an mai târziu, toate acestea au făcut ca mersul în Orientul Mijlociu să devină un fel de cult.

Motivele erau în mare şi idealurile mişcării hippie: regăsirea de sine, căutarea divinităţii, eliberarea de restricţiile şi clişeele societăţii, găsirea unui sens pe cont propriu, în afara tiparelor prestabilite, militarea pentru pacifism şi cunoaşterea, comunicarea cu cât mai multe tipuri de oameni. Însă a fost mai mult decât atât. A fost o progresie naturală din anarhia captivantă, alimentată de „acid” de la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în care se refugiaseră datorită vieţii lineare, înguste şi mărginite pe care o duceau după ce terminaseră studiile şi din perspectiva unui viitor de 40 de ani de slujbă neinteresantă. Asta era tot ce îţi oferea statul după douăzeci de ani de educaţie (lucru care se întâmplă şi astăzi). Dar la începutul anilor ’70 culorile începuseră să pălească. Mişcarea nu reuşise să schimbe într-un mod radical societatea şi contra-cultura timpului era uşor, uşor fărâmiţată sub presiunea autoritarismului represiv, comercialismului tâmpit şi a lăcomiei corporatiste. Casa iubirii şi a păcii începea să fie demolată. Tinerii deveniseră flămânzi după orizonturi noi. În publicaţii „underground”, ca „International Times”, „Oz” şi „Frendz” erau descrise locuri îndepărtate şi exotice unde haşişul erau ieftin, puternic şi uşor de găsit şi unde se putea trăi cu mai puţin de o liră pe zi. La mica publicitate puteai găsi autobuze care te puteau duce tot drumul din Europa până în Nepal în doar patru săptămâni.

Această rută pe uscat a devenit pentru ciudaţii deziluzionaţi occidentali cel mai popular ritual care marca schimbarea situaţiei în viaţă (mai popular decât majoratul sau căsătoria) şi a fost botezată de tabloide „The Hippie Trail”. Hoinarii de pe acest drum formau o grămadă destul de eterogenă. O parte dintre ei intrau uşor în probleme cu autorităţile din cauza vizelor, a călătoriilor fără bilet sau a drogurilor totul transformându-se apoi într-un coşmar (o astfel de experienţă a fost prezentată în filmul „Midnight Express”).

Însă, aşa cum sugerează şi David Tomory în cartea sa „A season in Heaven: True tales from the Road to Kathmandu”, majoritatea hippioţilor şi-au găsit calea. Ei au devenit rezidenţi în Kathmandu, Dharamsala, Rishikesh sau Goa.

Kathmandu păstrează şi astăzi o stradă care se numeşte “Freak Street” în memoria miilor de hippioţi care au trecut pe aici. Unii dintre ei şi-au găsit un guru ori s-au implicat în comunităţi religioase, în timp ce alţii au continuat în trăiască în comunităţi fără a avea prea multe interacţiuni cu localnicii. Însă ca majoritatea călătorilor, cei mai mulţi hippioţi până la urmă s-au întors acasă şi au devenit cetăţeni respectabili. Unii dintre ei au adus jurnale de călătorie şi poze. Totuşi puţini au avut o cameră de fotografiat, pentru că acest lucru nu era considerat „cool” şi asta a făcut să rămână numai amintirile lor. Oricum, se pare că cei care au trăit acele vremuri au ales să-şi păstreze amintirile pentru ei. Cărţile despre Hippie Trail sunt foarte rare, iar cele pe care le-am găsit le vom trece mai jos.

Aici intervine proiectul nostru, pentru că unul din scopurile lui este să refacă acest Hippie Trail şi să imortalizeze acest stil de viaţă, aceste idei, aceste trăiri într-un film documentar.

Cărți despre Hippie Trail:

Axel, Birgit (1970), “H”, Flammarion

Poveste în cheie personală a unei franțuzoaice care a fost pe Hippie Trail.

MacLean, Rory (2006), “Magic Bus: On the Hippie Trail from London to India”, Viking

Reluarea aventurilor extraordinare de pe Hippie Trail, parcurs pe jos și cu autobuzul, de-a lungul unei rute redeschise pentru prima oară după o generație. Trecerea printr-o regiune aruncată în schimbări bruste și turbulente de la “Summer of love” încoace.

Moore, Peter (2005), “The Wrong Way Home: London to Sidney the Hard Way”, Bantam Book Ltd.

De la Londra la Sidney prin 25 de țări – asta e misiunea pe care Peter Moore, un australian care lucra în Anglia, și-a propus-o. Partea dificilă era că trebuia să călătorească doar “la sol”, niciund zbor nefiind permis, în limitele unui buget de 500 $ australieni. Condus de o pură, necontrafăcută dorință hippy, el încearcă să descopere muzica, erotismul și drogurile traseului hippy din anii ‘60. “The Wrong way home” relatează despre călătoria lui prin Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia și Australia.

Theroux, Paul (1975), “The Great Railway Bazaar”, Ballantine, New York

A parcurge traseul hippie nu era sinonim cu a călători cu trenul. Dar –  cu excepția Afganistanului, sau mai precis între Mashad și Khyber Pass – întreaga călătorie din Europa de Vest către India și mai departe putea fi făcută cu trenul și puțini sunt călătorii de pe Hippie Trail care nu au luat, măcar din când în când, trenul. Aceasta e legătura dintre cartea lui Paul Theroux, care se ocupă aproape exclusiv de experiența călătoriei pe calea ferată, și Hippie Trail.

Tomory, David (1998), “A Season in Heaven: True Tales from the Road to Kathmandu”, Lonely Planet Publications, Melbourne

Autorul, el însuși un veteran al drumului către Kathmandu, a intervievat diverși călători de demult care au plecat în căutarea iluminării și au descoperit o lume care le-a schimbat viețile.

Banner “România – Shangri-La”